Beneficiari - Inundații Dorohoi 2010 „Muncesc pentru mine şi pentru baba mea. Dacă lucrările merg mai repede, mai repede mă mut şi eu în casă nouă”, spune Ioan.

Ion Soltuz la cei 70 de ani este cel mai în vârstă voluntar beneficiar pe şantierul Habitat. A venit să ajute la ridicarea caselor din prima clipă în care s-a văzut pe lista beneficiarilor. Pentru început a fost suspicios. „Muncesc eu pe şantier, dar dacă vine cineva şi mă scoate de pe listă?”, se întreba în primele zile. Acum a trecut de cele 100 de ore de voluntariat şi continuă să vină zi de zi la muncă. „Muncesc pentru mine şi pentru baba mea. Dacă lucrările merg mai repede, mai repede mă mut şi eu în casă nouă”, spune Ioan. Visul lui este să primească urătorii în pragul casei noi şi nu în uşa modulului de tablă. Recunoaşte că de când munceşte pe şantier a devenit „expert în armături” şi a ajuns chiar să-i înveţe şi pe alţii cum se face această muncă.

Vasile are 73 de ani şi trăieşte de ani de zile în chinuri groaznice. El spune cu lacrimi că de aproape un an de zile a uitat ce înseamnă să doarmă întins pe pat.  Spatele îi este brăzdat de răni adânci şi dureroase, răni care-i aduc aminte în orice minut de vremea când se putea mişca şi duce o viaţă normală. Din cauza diabetului, în ultimii zece ani medicii au fost nevoiţi să-i reteze ambele picioare. Nici nu vrea să-şi aducă aminte prin ce chinuri a trecut şi recunoaşte că „în această viaţă a suportat durere cât alţii în trei vieţi”.

Picioarele i-au fost scurtate în mai multe rânduri. Acum din nou trebuie să fie supus unei noi intervenţii, însă ceva din sufletul său îi spune că nu reuşeşte să mai deschidă ochii după operaţie. „Munca în frig pe şantier m-a distrus. Orice rană suferită la picioare nu s-a mai vindecat din cauza diabetului și am ajuns la cuţit. Odată intrat în hora asta, am fost convins că nu mai scap om întreg”, a spus bătrânul. El este vegheat clipă de clipă de Elena, cea cu care şi-a legat destinul în urmă cu mai bine de 40 de ani. Femeia, care are 78 de ani şi nu cântăreşte mai mult de 35 de kilograme cu tot cu haine, îl întoarce de pe o parte pe alta, îl schimbă şi îl hrăneşte ca pe un copil. Dragostea dintre ei este singura care le dă putere zi de zi. De scurt timp el şi-a pierdut şi vederea.

Bruma de agoniseală adunată de-a lungul timpului s-a dus odată cu apele din vară care le-au distrus casa. Singurele lor lucruri pe care le mai au încap în două geamantane şi marea lor majoritate au fost primite din ajutoare. Au scăpat cu viaţă doar datorită unor vecini care şi-au adus aminte în acele clipe de panică că bătrânul este imobilizat la pat. Apa ajunsese deja până sub saltea, când pompierii au intrat în casă şi i-au scos pe sus din calea puhoiului. Nici măcar buletinele nu le-au luat cu ei. Totul a dispărut în câteva minute, imediat ce pereţii casei vechi de aproape 100 de ani s-au prăbuşit. Plâng ore în şir unul pe umărul celuilalt şi-şi aduc aminte de vremurile bune când Vasile, care a fost maistru pe şantier, era sănătos şi respectat.

„Toată lumea mă cunoştea. Mă arătau cu degetul pe stradă şi îmi spuneau că şi eu am pus o cărămidă la apartamentele lor. Acum nimeni nu-mi bate la uşă. Nici măcar moartea nu vine să mă vadă”, spune printre suspine Vasile Suceveanu. Cei doi bătrâni trăiesc acum doar cu speranţa că vor ajunge clipa când să vor muta într-o casă nouă. „Ne rugăm la Dumnezeu ca să nu ieşim între patru scânduri din acest modul de tablă. Măcar un minut dacă îl trăim, să-l trăim în noua casă”, a oftat Elena Suceveanu.  Cei doi se uită aproape toată ziua pe geamul modulului spre şantier şi se întreabă care oare va fi casa lor.

Recent au aflat că vor primi una din casele ridicate de Habitat şi suferă că nu pot să ajute şi ei în vreun fel la construcţia caselor. „Mă doare că nu pot să pun măcar o cărămidă, eu care în viaţa mea am construite zeci de apartamente”, spune bătrânul. Nu se plâng de lipsuri, deşi trăiesc într-o sărăcie lucie. Vor doar ca Dumnezeu să-i mai lase împreună o vreme. Recunosc că dacă unul dintre ei s-ar prăpădi, celălalt s-ar pierde de durere. Chiar şi fără vedere Vasile simte atunci când soţia plânge pe furiş. O încurajează aşa cum poate. Ştie că ea e sprijinul lui la bătrâneţe şi fără ea nu ar putea să se îngrijească şi nu ar mai avea pentru ce trăi.